desprindere și masculinitate

cioran ne livrează cu minuțiozitate - și probabil și cu oarecare plăcere - întreaga planșă a acestei anatomii a desprinderii. în centrul ei stă îndoiala, forța corozivă care nu permite adeziunea. ideile și raționamentele ocupă locul cuvenit în acest joc, dar nu sînt decisive, ele fiind doar „deghizarea speculativă a intoleranței noastre față de ființă", 55. nu gîndurile contează. există, așadar, un fond esențial, un fel de atitudine de bază inoculată în ființa noastră care precede pînă și suspendarea judecății. îndoiala, spune cioran, nu se abate asupra noastră, e deja în noi, 55. deci: o atitudine generală față de existență, atitudine „naturală", care transcende genul, afectînd pe oricine care poartă cu sine germenele îndoielii, femeie ori bărbat, deopotrivă.

se pune întrebarea: așa o fi? e oare această sustragere, această desprindere, această încrîncenată îndoială, simptomul unei tendințe indiferente la gen sau nu cumva împrumută ea trăsăturile unei imagini de masculinitate transferate în „planul ființei"? mi se pare că găsim aici o intransigență virilă - intransigență erectilă aproape - și o ușurătate de a suprima socialul care, simbolic vorbind, sînt privilegiul bărbatului. antichitatea și-a făcut treaba, se pare. aceeași severitate ca la stoici, pe care cioran îi frecventa, aceeași poftă de a rupe legăturile, ca la anahoreți. ar trebui să ne imaginăm o filozofie a grijii și a solicitudinii ieșind din pana filozofului, ca să ne dăm seama cît de departe sîntem de o lume neutră față de gen. un singur rînd despre tandrețe, despre asistența acordată celui mai slab sau neajutorat, fără de care existența - și implicit ruptura cu existența - nici nu ar fi posibilă.

imaginați-vă o singură pagină de cioran despre îmbrățișare...

(sfîrșitul părții a 7-a)

problema adeziunii

timpul ridică problema adeziunii. adeziune la sine, la lucruri, la lume - mișcări pentru care timpul pare să fie poarta, calea de acces. în cadrul acestei mișcări generale, gloria ocupă locul ei aparte. mai întîi, gloria răspunde unui imperativ ancestral; nimeni nu-i scapă exigențelor iar cei care-o fac se mint. „dacă fiecare dintre noi ar mărturisi dorința lui cea mai tainică, (...) el ar spune: vreau să fiu lăudat", 83. la baza ambiției care ne determină să ieșim din nou și să ne măsurăm cu ceilalți stă setea de glorie. iată un nesperat plus de voință, un push-up, de care avem neapărată nevoie, pentru că, singuri, nimeni nu e sigur de ceea ce este și face, 83. prin exhibările la care ne silește, fuga după glorie e o formă de mîntuire, din două motive: în primul rînd, ea ne produce, ne face să fim ceea ce sîntem, ne realizează; în al doilea rînd, ne inserează în comunitate, în istorie, într-un fel de spațiu al concomitențelor. consecința: nu mai sîntem singuri, nu mai trebuie să suferim compania aridă a conștiinței. așadar, gloria ca forță extatică.

la antipod se află scepticul, un pasionat al ezitării, cum îl numește cioran, omul desprins prin excelență. el (sau ea?) este deopotrivă în afara lucrurilor și în afara timpului. prizonier al propriei identități, nu va putea ieși niciodată din el însuși, 74. nici nu are încotro să meargă. acel spațiu al concomitențelor în care se integrează cel pornit în căutarea gloriei lui îi pare o iluzie. scepticul nu rămîne un pasiv, nu se mulțumește să stea pe tușă. el caută neutralizarea instictelor, abolirea senzațiilor și abolirea sa cu totul, anonimatul. este însă o fatalitate a conștiinței că ea revine mereu la același, la identitate. o calamitate, deci să dai peste tine tocmai cînd încerci mai mult să te pierzi. „nu te poți crede liber cînd te regăsești mereu cu tine însuți, mereu în fața sinelui, în fața aceluiași", 158. așadar, conștiință=carceră. dar vechiul refren capătă aici valențe noi: nu numai că, mereu și oriunde am merge, ne întîlnim pe noi, ci acestei drame a identicului i se adaugă acum disocierea, faptul că orice întîlnim în cale nu ne privește, chiar dacă este în mod inevitabil al nostru.

deci, dublă închisoare.

(sfîrșitul părții a șaptea)

viața călugărului cen

Pusaman este un motiv muzical din perioada dinastiei Tang din China. Mai tîrziu, cîntecului i-au fost adăugate versuri în formă fixă, numite tot pusaman. Unul din acele cîntece povestește că pe 5 a lunii a 5-a din fiecare an, călugărului Cen - călugăr budist - i se întîmplau lucruri ieșite din comun. Nu rețin ce anume și oricum nu are importanță. Cu prilejul ăsta, Cen scrie cîte o poezie în stilul pusaman. Asta se întîmplă ani la rînd, în fiecare an. În cele din urmă, poemele îl fac cunoscut la curtea prințului, care îl invită la el în fiecare a cincea zi din luna a cincea din an. E acuzat pe nedrept că s-a culcat cu o țiitoare de la curte. Nu rețin detaliile; oricum nu are importanță. Scrie apoi la aceeaşi dată din an, pe 5 a lunii a 5-a, "Despărţirea de viaţă", 69.

Peștera duhurilor din muntele de la Soare-Apune. Povestiri din Perioada Song, ed. Univers, 1973